Betonul care se repară singur

Betonul care se repară singur

Folosirea betonului în diferite proiecte, fie că este vorba despre construcţii de case, de proiecte de amenajări interioare şi/sau exterioare nu este un proces care să poată fi descris ca fiind, în primul rând, costisitor. În ciuda acestui fapt, ceva mai costisitoare s-ar putea dovedi întreţinera lui. Mai bine spus, s-ar fi putut dovedi şi asta pentru că a fost deja conceput un tip special de beton care păstrează proprietăţile specifice betonului clasic, care îl fac un material atât de des căutat şi folosit, şi le completează pe acestea cu una nouă, cu totul specială, aceea de a se autorepara.

Utilizat pe o scară largă în proiecte de construcţii, betonul este apreciat pentru rezistenţa sa, dar este, totodată, cunoscut inconvenientul presupus de structura sa, acela că este predispus la crăpături. Fisurile pot apărea în condiţii de variaţii de temperatură, atunci când betonul are tendinţa de a se compacta şi, respectiv, de a se dilata. Micro-crăpăturile care apar în aceste situaţii nu sunt, desigur, suficiente pentru a afecta imediat şi serios rezistenţa materialului, dar nu poate fi neglijat că ele facilitează pătrunderea apei care, în timp, ajunge să aibă un efect distructiv asupra structurii de beton care fusese, iniţial, compactă.  

Henk Jonkers, specialist în microbiologie, şi Eric Schlangen, tehnolog specialist în ceea ce priveşte structura betonului, sunt printre cei care au reuşit să dezvolte un tip special de beton, capabil să se auto-repare. Soluţia descoperită de ei a fost aceea de a amesteca spori bacterieni din regnul Bacillus cu nutrienţi activaţi de apă, astfel, atunci când apa întâlneşte bacteriile acestea se hrănesc cu lactatul de calciu şi produc calcit, unul dintre cele două componente principale ale calcarului. Teoretic, atunci când apar micro-fisuri în structura betonului, apa de ploaie ar trebui să pătrundă la nivelul lui, activând astfel bacteriile care determină apariţia calcarului care ar umple fisurile.

Dincolo de natura sa spectaculoasă, proprietatea de a se auto-repara a acestui tip de beton are, evident, şi o importantă dimensiune practică pe care am putea-o privi din mai multe perspective. Nu numai că proiectele în a căror structură este integrat betonul ar avea o durată de viaţă mai lungă, dar acestea ar presupune, în acelaţi timp, costuri de întreţinere mult diminuate. În plus, o astfel de soluţie ar putea fi considerată oportună şi din punct de vedere al  interacţiunii cu mediul, întrucât s-ar reduce considerabil emisiile de dioxid de carbon ce au loc în timpul manufacturării betonului.

Betonul clasic rămâne în continuare una dintre primele opţiuni ale constructorilor, arhitecţilor şi, de ce nu, ale dezvoltatorilor de proiecte de construcţii, iar faptul că se lucrează la dezvoltarea unor soluţii care să potenţeze şi să încurajeze şi mai mult folosirea lui, nu face decât să sublinieze şi să susţină calităţile pentru care acest material era deja apreciat.